Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) obișnuia să spună în prosternare: „Allahumma ighfir li dhambi kullahu, diqqahu ua jillahu, ua auualahu ua akhirahu, ua ‘alaniyatahu ua sirrahu”. Adică: „O Allah, iartă-mi păcatele, cele mici și cele mari, primele și ultimele, cele făcute în văzul lumii și cele secrete.”

Ibn al-Qayyim a spus: „Cererea iertării pentru păcatele mici și mari, pentru cele evidente și ascunse, pentru cele din trecut și cele viitoare, pentru cele făcute în secret și cele făcute în public este o generalizare, astfel încât căința să cuprindă atât păcatele pe care le știe robul, cât și cele pe care nu le știe.”
S-a spus că s-a acordat prioritate (păcatelor mici) față de (păcatele mari), deoarece păcatul mic progresează, adică se dezvoltă. De asemenea, păcatele mari apar de obicei drept consecință a perseverenței în păcatele mici și din lipsa de preocupare față de ele și, astfel ele devin mijloace pentru păcatele mari. Este corect ca mijlocul să fie menționat mai întâi, atât în afirmație, cât și în anulare.
Ruga către Allah Preaînaltul și cerea iertării tutoror păcatelor, mici și mari.
Imam an-Nawawi a spus: „Această exprimare subliniază întărirea rugii și multiplicarea cuvintelor sale, chiar dacă unele dintre cuvinte sunt suficiente pentru a exprima aceeași intenție.”